Multe mai văzuse moş Dumitru până la vârsta lui, dar o furtună de zăpadă ca asta, niciodată. Nu a fost de ajuns că toată ziua bătuse un viscol atât de năpraznic, că de abia a reuşit să aducă apă de la izvorul din vale… Acum şi asta! Pusese el un blestem asupra căsuţei, ca oricine ar vrea să o desfacă, să moară de moarte rea, dar oare furtuna ştia de el? Îi păsa? De câteva ceasuri începuse şi parcă devenea din ce în ce mai puternică.

Îşi aducea aminte o altă furtună care se abătuse pe aici în urmă cu câţiva ani. S-a întâmplat într-o zi de toamnă, una ca oricare alta. Moş Dumitru plecase de dimineaţă cu nişte oi la târg, copiii se jucau pe afară, iar Maria, soţia lui gătea o mămăligă pe sobă, când deodată, brusc cerul se înnegrise. Prima dată Maria a crezut că unul dintre copiii ei făcea iar gluma cu acoperitul micuţei ferestre cu un ţol, dar nu avea cum să fie asta, pentru că acum vântul arunca în casă prin mica fereastră mâini de frunze uscate. Speriată, a lăsat tot şi ieşi afară să adune copiii. Cinci, din cei opt ai lor mai erau acum acasă, iar un pic mai devreme au zbughit-o toţi la joacă. Nevăzându-i, se îndreptă spre pădure, crezând că şi ei au luat-o într-acolo. Nu avea cum să ştie că toţi se adăposteau în grajd…

De atunci, nu o mai văzuseră niciodată. În zadar a căuta-o moş Dumitru cu copiii zile întregi. Pădurea parcă o înghiţise. Cu timpul, toţi copiii plecară de acasă, moş Dumitru rămânând singur, singurel.

Acum, din nou casa se zdruncina. Moş Dumitru bănuia că bucăţile de lemn pe care le vedea zburând în dreptul gemuleţelor sparte acum, erau de fapt bucăţi de şindrilă de pe acoperiş. Zăpada năvălea în casă. Şi focul în sobă se stinsese. Parcă de frică. Reuşi să vadă că bătrânul grajd nu mai era, dar singura lui văcuţă supravieţuia, luptându-se lângă casă cu viscolul.

Cu inima mică se gândi la un obicei din bătrâni. Aprinse o lumânare, care ar fi trebuit să îmblânzească furtuna, şi dădu să iasă din casă. Pe loc, uşa se trânti de perete, iar el se trezi zburat până la rădăcina unui fag bătrân din apropiere. Pentru o secundă nu mai văzu nimic. Apoi, brusc, totul păru să se liniştească. Auzi o voce neomenească, una care părea să vină din vârful fagului. “De ce m-ai oprit?” întrebă aceasta. Să răspundă?! Dar ce să răspundă, când nici el nu înţelegea prea bine cum a oprit blestemăţia? În acel moment, un singur gând îi veni în minte: “Aş vrea să îmi spui ce ai făcut cu soţia mea, Maria. În toţi aceşti ani, dorul meu pentru ea nu s-a stins deloc şi aş vrea să o mai văd o dată, înainte să mor”.

“Dacă vrei să afli răspunsul, vino mâine la peştera dintre văi.” Apoi, o linişte nefirească se aşternu. Furtuna se îndepărtă, lăsându-i casa la pământ.

A doua zi de dimineaţă o bufniţă privea cum un bătrân mergea prin zăpadă, trăgând o văcuţă după el şi vorbind cu ea: “De ce oare vocea mi-a zis să merg la peştera dintre văi, Lăptița? Am fost acolo de mii de ori şi niciodată nu am văzut nimic deosebit. Nici vorbă de Măriuca mea.”

Cu aceste gânduri în minte, moş Dumitru se apropie de peşteră. Se vedea clar că furtuna trecuse şi pe acolo. Copaci rupţi şi troiene mari umpleau micuţa poiană din faţa peşterii. Moşul o legă pe Lăptiţa la marginea poienii şi, cu greu, intră în peşteră.

Peştera nu era una mare. Iar în ea nu era nimic deosebit. Nimic. Moş Dumitru porni trist spre ieşire. Totul fusese doar un vis. O amăgire. Avea să se întoarcă pe dealul lui, să îşi construiască o colibă şi să îşi trăiască în continuare singuratatea… Speranţa îi încălzise sufletul şi corpul, iar acum începea să simtă cu adevărat frigul acelei zile răcoroase. Când mai avea câţiva paşi până la ieşire, zări o căprioară. O căprioară tânără, care îl privea, ca şi cum l-ar fi cunoscut. Îl aşteptă să iasă, iar apoi se îndepărtă încet. Curios, moş Dumitru o urmă. Căprioara porni spre una dintre văi, intră pe ea, iar apoi începu să urce o pantă spre stânga. Urcuşul era anevoios pentru Dumitru, dar se hotărî să nu renunţe. Căprioara îl aştepta din loc în loc. Când urcuşul se mai domoli, prin zăpadă începură să se desluşească nişte urme de paşi. Atunci, căprioara se opri pentru ultima dată, îl privi pe Dumitru în ochi şi porni în fugă spre fundul văii.

Dumitru nu putea renunţa acum. Era prea curios să afle misterul paşilor, care acum deveneau din ce în ce mai clari.

Curând începură să se audă două glasuri. Glasul unui bărbat şi… un altul de femeie, cunoscut. Inima îi stătu în loc. Se apropie.

Lângă un bolovan mare se aflau un bărbat masiv şi… Maria!

“Ce s-a întâmplat? Îl întrebă Maria pe bărbat. Cum am ajuns aici?”

“Pesemne că blestemul pus pe casa aia…”

“Ce blestem, despre ce vorbeşti?”

“Şi probabil că voi muri.”

“Nu spune asta, nu eşti tu unul dintre cei doisprezece fraţi furtună? Tu eşti nemuritor!”
“Dar acum voi muri, iar tu trebuie să ştii adevărul. Tu nu ai fost mereu femeia de lângă mine, deşi tu numai asta îţi aminteşti. Numele tău este Maria. Ai fost căsătorită cu cineva şi ai avut copii. Cu mulţi ani în urmă, pe când eram doar un biet vântuleţ, te-am văzut şi m-am îndrăgostit de tine. Adoram să mă joc în părul tău, să miros rufele tale puse la uscat. După ani de zile, când am căpătat puteri, te-am furat de la casa ta şi de lângă copiii tăi. Ştiu, un lucru oribil, dar am fost egoist. Cu o adiere de-a mea ţi-am furat toate amintirile. Te-am adus la casa mea din munţi şi am crezut că vei fi a mea pe vecie. Dar tu nu ai fost niciodată pe deplin fericită cu mine. Vedeam asta în fiecare zi. Am crezut că mergând şi omorându-l pe soţul tău, acea parte din sufletul tău care mai era încă legată de el, se va rupe. Şi că vei fi în sfârşit a mea. Şi că vei fi fericită. I-am dărâmat casa, fără să ştiu că ea era legată cu un blestem. A ieşit atunci cu o lumânare aprinsă, iar eu nu i-am mai putut face nimic. L-am chemat azi la peştera de mai jos, cu gândul de a-l îngropa acolo… Dar uite, blestemul acela m-a ajuns, iar acum mor. Mor ca un om obişnuit. Iar dupa ce voi muri, fără ca tu să fi ajuns vreodată să mă iubeşti, amintirile îţi vor reveni… Te rog să mă ierţi pentru tot!”

“Ce vorbeşti acolo? Eu nu mai am amintiri pentru ca tu mi le-ai furat?! Îmi vor reveni? Daca e adevărat ce-mi spui, voi realiza că tu mi-ai furat ani de fericire! Ani lungi. Te-ai jucat cu viaţa mea. Poate şi de aici a venit asupra ta un blestem.”

Zicând acestea, Maria îl privi pe bărbat închizând pentru ultima dată ochii. Murise, iar corpul lui dispărea, transformându-se într-un vânticel care spulberă zăpada din jur.

Maria privi această imagine, dar apoi auzi ceva. Ridică privirea şi văzu o căprioară care mergea înspre ea. La un moment dat se opri şi schimbă direcţia. Către vale. O urmări, şi apoi văzu lângă un copac, un bătrân. Parca îl cunoştea… Apoi, îl văzu ca într-un film. Era tot el, dar mai tânăr. Alerga şi ridica doua fete în braţe şi le învârtea. Fetele lor! Construia un grajd cu trei băieţi. Băieţii lor! Îi mângâia părul când se întorcea cu rufele de la râu şi o săruta. Brusc, inima i se umplu de un sentiment minunat, pe care îl recunoscu dintr-o dată. Doar a fost acolo atâţia ani!

Alergară unul spre altul şi se îmbrăţişară. Apoi au coborât împreună în vale. Îşi doreau să îşi trăiască în fericire restul vieţii. Nu mai ştiu acum nimic despre ei, dar sper că încă fac acelaşi lucru…